Să aruncăm o privire peste istoria măreţului castel, actualmente ruinat şi afectat de refaceri. Monument reprezentativ al Renaşterii transilvănene, castelul a fost construit peste o veche mănăstire dominicană de guvernatorul Transilvaniei Gyorgy Martinuzzi. Piatra de temelie a mănăstirii călugărilor aparţinători la marea familie a ordinelor numite "cerşetoare" a fost pusă în secolul XIV, şi a trăit acel veac în maximă prosperitate, dar a fost afectat grav de incursiunile turcilor din 1438 şi 1442.

După distrugerile grave, şi în contextul economico-politic al acelor timpuri mănăstirea a intrat în decădere.  În 1524 se mai aflau acolo numai patru călugări, iar căţiva ani mai târziu rămăsese doar un singur vieţuitor dominican, fratele Toma. Acesta a fost mutat la Sebeş, iar în aceste condiţii nobilul Nikolaus Kozar (Kocsárdy, Kosári) se instalează cu uşurinţă acolo şi transformă mănăstirea într-un castel. După ce trece prin alte câteva mîini, printre care Ştefan Mailath, sau Radu Paisie, domnul Ţării Româneşti, stăpânul castelului devine Gheorghe Martinuzzi (Georg Utjessenovicz-Martinuzzi, Fráter György), care începe lucrările de reamenajare, în urma cărora fosta mănăstire îşi schimbă complet înfăţişarea,

Peste doar câţiva ani, castelul este scena unui incident sângeros. Fráter György cade victima unei conspiraţiuni a generalilor Castaldo si Pallavicini, care îl acuză de trădare în faţa Împăratului Ferdinand al Austriei, şi cer permisiune de la acesta pentru a-l ucide. Planul este dus la capăt, astfel în 18 decembrie 1551 guvernatorul este atacat şi înjunghiat de la spate de secratarul său, Marco Aurelio Ferrari care fusese plătit de Castaldo. Deşi om bătrân deja, Martinuzzi s-a luptat cu atacatorul lui, şi nu a putut fi doborât decât cu ajutorul oamenilor lui Pallavicini.

După moartea guvernatorului istoria zbuciumată a castelului continuă. Saşii doresc s-o recupereze şi insistă în acest la Ferdinand, dar fără succes. Oamenii cardinalului Andrei Bathory îl ocupă în 1553. Mai tărziu intră pe rănd în posesia lui Bekes Gáspár, Ştefan şi Cristofor Báthory, Margareta Mailath, fosta soţie al lui Andrei Bathory. În ultimii ani ai secolului XVI ajunge pe mâna fiscului şi va fi locuit de exilatul domnitor al Moldovei, Aron Vodă şi apoi de către logofătul lui Mihai Viteazul.

Castelul intră în proprietatea lui Gabriel Bethlen la începutul sec. al XVII-lea. Lucrările de reamenajare, sistate după moartea lui Martinuzzi, reîncep acum după planurile lui Giacomo Resti, în urma cărora edificiul transformându-se într-un castel care este prezentat în lucrările de istoria arhitecturii ca fiind cel mai valoros castel renascentist din România.

Ca urmare a expediţiei lui Gheorghe Rákoczi I în Polonia, în mijlocul sec. al XVII-lea armata turco-tãtarã trimisă de Poarta Otomana pentru a pedepsi Transilvania atacă Vinţu, ocupă castelul, îi dă foc şi distruge localitatea. După ce Principatul a încetat să mai existe, Vinţu de Jos intră în posesia fiscului, iar în 1715 castelul este dobândit de Episcopia Ardealului.

Episcopul Sorger Gergely este cel care construieşte poarta de intrare în stil baroc în 1733. Putem vedea şi acum blazonul acestuia pe frontispiciul porţii. În 1792 castelul cade din nou pradă focului, şi nu mai este niciodată reconstruit în întregime. În secolul XIX o parte din clădiri înca mai erau locuibile, şi aici s-a născut scriitorul Kemeny Zsigmond (1814-1874), familia acestuia fiind atunci proprietar peste ce a mai ramas din mareţul edificiu.

De atunci este într-o stare de degradare continuă. La începutul secolului trecut o mare parte din acoperiş deja căzuse, nu mai avea nici un geam întreg şi nici uşi, iar proprietarul distileriei din localitate, cel care închiria această clădire istorică, o folosea ca adăpost pentru porcii lui. În anii 1930 localnicii au demolat majoritatea clădirilor şi bastionul de sud-vest, pentru a refolosi materialele de construcţie.

În momentul de faţă nu mai stă în picioare decât aripa de nord a castelului (fără acoperiş), lângă ea un turn şi poarta în stil baroc, în colţul de nord-est un turn şi rămăşiţele casei scării a clădirii care se sprijinea pe acesta, ruinele turnului de vest şi rămăşiţete zidului care înconjura curtea interioară la nord-est şi sud-est.

În jurul castelului si al cardinalului Martinuzzi exista numeroase povestiri interesante, cel mai cunoscut dintre ele fiind  probabil legenda monedelor de aur ale lui Lysimach. Potrivit cronicarului medieval Wolfgang Lazius, mare parte din averea  însemnata al lui Martinuzzi a provenit din confiscarea unei comori descoperite în apele râului Strei.

Lazius menţionează că în anul 1543 un grup de pescari români care a patruns cu luntrile de pe Mures în apele Streiului au  observat mai multe obiecte sclipitoare ce se zăreau pe fundul râului. Scufundându-se, unul din ei a scos din apă mai mulţi  galbeni, iar pescarii au început atunci să cerceteze cu atenţie împrejurimile, descoperind o boltă zidită în adâncuri şi  năruită din cauza rădăcinilor copacilor crescuţi pe malul apei. De acolo au reuşit să scoată 40.000 de monede de aur  Lysimach. Cronicarul notează mai departe că în afara monedelor mai erau şi "sloiuri de aur".

Zvonul despre descoperirea comorii a ajuns repede la cardinalul Martinuzzi, care a ordonat prinderea pescarilor şi  confiscarea tezaurului. Conform lui Lazius, organele de anchetă ale vremii au făcut cercetări la faţa locului, si au mai  găsit în bolta subterană alte câteva mii de monede de aur,

Puţin mai târziu Martinuzzi şi-a cumpărat o serie de domenii, construind şi castelul de la Vinţu de Jos. După moartea acestuia castelul a fost jefuit, dar s-au găsit numai 2.000 de monede de aur din tezaurul descoperit în apele Streiului.

autor: Aldor Balazs
[Articol aparut in numarul1, seria II, al revistei Colectionarul Roman]