Medieşul Aurit este cunoscut încă din anul 1271 sub denumirea de Megyes, iar din anul 1273 sub denumirea de Medies. Vestigii valoroase privind istoria străveche şi veche a acestor locuri au făcut ca ea să fie cunoscută încă de la sfârşitul secolului al XIX- lea, iar cele mai renumite descoperiri arheologice care se leagă de această comună sunt cu siguranţă cuptoarele dacice, cele mai mari din România. Cercetările arheologice începute aici în anul 1964 au dus la descoperirea unui adevărat centru meşteşugăresc, constând din 17 cuptoare pentru ars ceramica. Ele au fost foarte bine conservate, şi se pot vizita în hotarul comunei, la punctul numit "Şuculeu".

Biserica reformată s-a construit în 1892, în pereţii ei fiind zidite şi pietrele cioplite din vechea biserică, construită încă de Susana Bathory, nobila din Seini. În centrul satului se înalţă biserica ortodoxă, construită în 1892 şi cea greco-catolică, iar tot aici putem vedea şi monumentul dedicat participanţilor din localitate la revoluţia din anul 1848. În hotarul de vest al localităţii se întinde o pădure cu faimă istorică, loc de refugiu în vremurile trecute pentru tâlhari şi curuţii lui II. Rákóczi Ferenc.

Cetatea Medieş a existat deja în sec. al XIII-lea, fiind menţionat (“villa Megyes”) în 1278 ca şi proprietate a lui Andras, fiul lui Jákó din neamul Kaplyon. Ulterior acestuia i-au fost confiscate toate bunurile şi cetatea ajunge în proprietatea voievodului Transilvaniei, Miklos, fiul lui Móricz, din neamul Pok. Până la stingerea sa, această familie va păstra  domeniul Medieş.

În 1493 cetatea este ocupată cu forţa de cei din familia Bathory, care vor fi stăpâni peste domeniul Medieşului vreme de un secol, când prin succesiune revine familiei Lónyai. Sigismund Lónyai este cel care va transforma clădirea într-un castel renascentist în aprox. 1630, unul dintre cele mai frumoase edificii din Transilvania contemporană. Ruinele actuale sunt rămăşiţele acestui măreţ edificiu, alcătuit din 4 aripi de clădiri cu două etaje, dispuse continuu în jurul unei curţi centrale, prevăzut cu bastioane în formă de pană (prismatice la colţuri).

Castelul avea o faţadă principală expresivă, dominată central de un turn octogonal situat deasupra gangului porţii şi  valoroase ancadramente de piatră. Turnul porţii de acces se ridica cu un nivel deasupra celorlalte clădiri. Odinioară toate acestea erau înconjurate de un şanţ de apărare, umplut cu apă, al cărei urme au dispărut.

După moartea lui Sigismund Lónyai, fiica lui, Anna devine proprietara castelului. Turcii îl asediază fără succes în 1661, şi ca răzbunare incendiază toate casele din localitate. Dar ce nu au reuşit să ocupe turcii, va fi distrus câţiva ani mai târziu, în timpul principelui Apafi. Anna Lónyai organizează în 1670 un atentat cu ceilalţi nobili din zonă împotriva mercenarilor germani din cetatea Satu Mare, care prădău constant satele din înprejurimi. Aceştia întorcându-se dintr-un raid sunt surprinşi şi masacraţi, dar urmările pentru cei care au plănuit atacul sunt la fel de severe: Anna Lónyai este condamnată la moarte şi confiscare de bunuri.

Castelul a fost aruncat în aer în acelaşi an. Ce a mai rămas din ea este distrus în 1707, în timpul revoluţiei lui Rakoczi II. Familia Wesselényi achiziţionează ruinele în 1732 şi o reconstruieşte, dar masivul castel nu va mai avea niciodată măreţia din timpul lui Sigismund Lónyai. Următorul proprietar va fi familia Teleki, care o va stăpâni în secolul XIX, când starea edificiului este deja într-o degradare constantâ. Nu va mai fi restaurat decât în 1941, dar renovarea din temelii din nefericire nu are un efect de durată, castelul fiind incendiat de trupele sovietice în 1944.

Astăzi castelul - singurul renascentist din judeţul Satu Mare - este ruinat şi se degradează pe zi ce trece. Si totuşi, cu toată starea sa de ruină domină şi acum imaginea centrului comunei.